... continuare din pagina anterioara

Istoric

Cinematograful s-a născut la sfârşitul secolului XIX, deoarece a fost nevoie de un drum lung să se atingă nivelele de Dezvoltare necesare ale fizicii, chimiei, mecanicii, electrotehnicii, opticii ca abia după aceea să înceapă să se dezvolte tehnica cinematografică.

Înainte de a vorbi de proiecţia cinematografică, este bine să ne amintim despre camera obscură, cunoscută încă din antichitate, dispozitiv cu care pentru prima dată se putea capta o imagine din mediul înconjurător. Chiar dacă imaginea era răsturnată, era însă o imagine reală. Pe la mijlocul secolului XVII apare lanterna magică, dispozitiv cu care se pot face proiecţii a unor desene executate pe sticlă. Este o proiecţie de tip diascop. Tot cam în acea epocă ca o aplicaţie a lanternei magice apare în China teatrul de umbre.

Secolul XIX înseamnă pentru oamenii de ştiinţă, secolul marilor căutări şi descoperiri. Referitor la descoperirile premergătoare apariţiei cinematografului, amintim de încercările unui Profesor belgian, Joseph Plateau, care în 1829 vrând să stabilească limita de rezistenţă a retinei ochiului, se uită timp de 25 secunde la discul solar. Orbit de lumina puternică a soarelui, este nevoit să stea câteva zile într-o cameră întunecată şi constată că are în permanenţă senzaţia că vede imaginea soarelui, aceasta întipărindu-se pe retină. Cu această experinţă reuşeşte să definească remanenţa retiniană, foarte importantă pentru Cinematograf. Realizează în 1832 un aparat pentru a înşela vederea, cunoscut sub numele de fenakistoscop. Principiul de funcţionare era realizarea unor desene care reprezentau o imagine în mişcare descompusă într-o serie de imagini fixe, iar apoi recompunerea lor printr-o succesiune rapidă datorită memoriei asociative, fenomenul care face ca ochiul să asocieze imaginile văzute.

În acelaş an, geometrul Simon Ritter von Stampfer, realizează un dispozitiv asemănător pe care l-a numit stroboscop. Acesta este format din două discuri solitare prinse pe acelaşi ax la o anumită distanţă. Pe unul se află diferite stagii care reprezintă imagini fixe rezultate din decompunerea unei imagini în mişcare, iar celălalt are nişte fante, fiecare corespunzând unei imagini. Dacă rotim aceste discuri şi privim prin discul cu tăieturi, vom vedea o imagine în mişcare.

Descoperirile legate de fenomenul Cinematograf, dacă-l putem denumi astfel pentru epoca aceea, au mai fost făcute şi de englezul William Horner care creează zootropul, care este în fond un stroboscop perfecţionat, discurile fiind înlocuite cu cilindrii,astfel ca vizionarea se putea face de mai multe persoane. Fotograful francez Emile Reynaud în 1847 perfecţionează zootropul, aşezând în centrul cilindrului nişte oglinzi sub unghiuri egale. Renunţă la cilindrul cu fante, iar imaginile sunt plasate pe interiorul cilindrului, fiecare în faţa unei oglinzi. Noul aparat se numeşte praxinoscop şi el asigurând vizionarea a mai multor spectatori.

Profesorul austriac Franz von Uchatius cercetător al imaginilor în mişcare, tot cam în acelaşi timp, perfecţionează stroboscopul cu discuri adăugându-i o lanternă magică ca sursă de lumină, iar desenele reprezentând fazele mişcării descompuse le execută pe material transparent (sticlă). Adaugă o lentilă în faţa fantelor celui de-al doilea disc pe post de obiectiv şi proiectează pe un ecran imaginile. Se poate spune că realizează primele desene animate.

Emile Reynaud realizează la 1888 un aparat mult mai perfecţionat privind proiecţia unor desene animate, numit teatru optic. Acesta esra format dintr-o lanternă magică ca sursă de lumină care concentra radiaţia luminoasă pe o bandă transparentă pe care erau desenate faze ale mişcării unor personaje desenate, care exprimau mici povestioare. Vorbele erau înlocuite cu gesturi de pantonimă. Proiecţiile au fost organizate în sala Muzeului Grévin din Paris, aveau o durată de circa 5-10 minute, însoţite de muzică. Deplasarea benzii transparente cu desene se facea sacadat cu o ramă cu dinţi (grifă). Numărul spectatorilor era mare.

Cu toate acestea mecanismul mişcării reale, a lumii înconjurătoare, a oamenilor, nu era încă posibilă.

Pentru a se ajunge la proiecţia cinematografică a trebuit să se descopere arcul voltaic (l808) ca sursă de lumină pentru lanterna de proiecţie, fotografia, fixarea imaginilor pe un Suport solid, transparent şi flexibil, a trebuit să se defecteze un aparat de fotografiat cu care se fotografia un cocoş zburând şi să se vadă descompunerea mişcării şi multe alte "nimicuri" pe baza cărora care mai târziu fraţii Lumière în februarie 1895 construiesc primul aparat de proiecţie cinematografică, iar în 28 decembrie al aceluiaşi an efectuează prima proiecţie cu public în subsolul unei cafenele din Paris.

Nu putem trece cu vederea munca savantului Batuche pe la 1725, care descoperă proprietatea unor materiale în compoziţia căror intră un metal de a se înnegri sub acţiunea luminii; a francezului Joseph Nicéphore Niépce care la 1822, folosind ca material fotosensibil o placă metalică cu o aplicaţie de bitum de Iudeea, introdusă într-o cameră obscură şi expusă timp de circa 8 ore, obţine un fel de matriţă a obiectului expus; a pictorului Jacques Mandé Daguerre care împreună cu Nipce pun bazele daguerrotepiei, realizând fotografii bazate pe acţiunea luminii asupra sărurilor de argint aplicate la început pe o placă metalică. Suportul pentru fotografii a fost apoi sticla de cristal, hârtia şi suportul transparent flexibil, fotosensibil pe bază de halogenură de argint pus la punct de George Eastman în 1884 cea care a făcut posibilă proiecţia cinematografică.

Este bine să amintim contribuţia importantă a inventatorului Thomas Alva Edison care prezintă la Expoziţia Mondială de la Chicago aparatul numit kinetoscop. Acesta prezenta, numai unui singur spectator imagini în mişcare din lumea reală, imagini obţinute cu un alt aparat numit kinetograf. Imaginile erau pe un Suport fexibil de 35 mm, transportate în faţa unui obiectiv de un sistem de transport sacadat cu tambure dinţat, folosindu-se un obturator care avea rolul de a acoperi trecerea de la o fotogramă la alta. Ritmul de trecere a fotogramelor prin faţa ferestrei de vizionare era de 40-60 imagini pe secundă. Ulterior s-a dovedit ca pentru filmul mut erau de ajuns şi 18 imagini pe secundă.

Deoarece aparatul nu asigura decât vizionarea a numai unui singur spectator, pe mulţi alţi inventatori ideea ia pus la muncă pentru a face din această invenţie o afacere profitabilă prin prezentarea filmuleţelor unui număr mare de spectatori. Aşa va apare primul aparat de proiecţie cinematografică.

Prin prima proiecţie cinematografică a fraţilor Lumière, realizată la 28 decembrie 1895la Grand Cafee din Paris, cu o peliculă numită "Ieşirea muncitorilor din uzinele Lumière" a apărut o nouă artă şi o industrie, Industria cinematografică.

Apar primele studiouri cinematografice, care realizează primele filme (filme mute până în 1927), primele aparate de proiecţie cinematografică(la început cu acţionare manuală), primele aparate de filmat (la început acţionate manual).

Dezvoltarea tehnicii cinematografice este destul de rapidă.Dezvoltarea electronicii duce la apariţia filmului sonor. Astfel în 1927 apare primul film sonor folosind sistemul Vitaphone, unde înregistrarea se făcea pe placă de gramofon, sistem destul de greoi privind sincronizarea mimică-sunet (celebrul Cântăreţul de jazz cu Al Jolson). Ulterior se renunţă la acest sistem în favoarea celui cu înregistrare optică pe film. La începutul anului 1940 se fac primele încercări de înregistrare magnetică, prin aplicarea pe peliculă a unei piste magnetice.

In ceace priveşte apariţia filmului color, primele încercări le fac Fraţii Lumière, colorând una din pelicule manual cu ajutorul lucrătorilor din uzină, realizând ceace se numea film colorat. Tot ei creează sistemul "Autochrome" prezentându-l la 17 decembrie 1903, însă dificultăţilor de realizare şi exploatare nu s-a utilizat.Ajungându-se la un moment dat într-un impas privind spectacolul cinematografic, Georges Méliès, are ideea de a aplica procedeul de colorare şi la filmele sale.

Odată cu creşterea lungimii filmeler de la 15-20 m la 200 -300 m, Casa de Producţie Pathe din Franţa, creează un sistem cu şablon. Acesta consta în a decupa fiecare obiect, al colora şi al pune pe copiile pozitive care trebuiesc colorate pentru difuzare.O dată cu creşterea producţiei, sistemul devine greoi şi ineficient.

În 1920, americanii pun la punct un procedeu de realizare a filmului color, cunoscut ca Technicolor. Denumirea de tehnicolor este dată de public tuturor filmelor color,chiar dacă sunt făcute în alt sistem.

În 1929 fabrica de peliculă AGFA din Germania , scoate pe piaţă prima peliculă color, putând fi realizate mult mai uşor producţiile de film color. După cel de-al doilea război Mondial apare pe piaţă şi fabrica ORWO, o filială a AGFA rămasă în est, producţia ei satisfăcând necesităţiile fostelor ţări socialiste, cu o calitate comparabilă cu cea a firmei mamă. Dacă la început prelucrarea peliculei necesita utilaje deosebite, după cel de-al doilea război,tehnica de prelucrare se dezvoltă, prelucrarea se îmbunătăţeşte, imaginea devenind cât mai apropiată de realitate.

În 1933 apare primul film în relief, datorat tot Fraţilor Lumière.

În jurul anului 1950, datorită dezvoltării televiziunii, apar noi sisteme de proiecţie pe ecran şi redare a sunetului: ecran lat (cinemascop cu sunet mono şi cinemascop cu sunet stereofonic cu înregistrare magnetică pe patru canale), ecran panoramic cu sunet stereofonic pe opt canale cu peliculă de 70 mm tip Tood AO, ecran lat cu peliculă de 35 mm cu mască (ecranul puţin mai mic ca lăţime decât cel cinemascop) iar în ultimii ani sisteme de sonorizare Dolby.

Primul film pe ecran lat este realizat de că regizorul american Henry Koster în anul 1953, intitulat Parada primăverii.

De asemenea, pentru divertisment mai sunt proiecţii circulare (sistemul circoramă) folosit de ruşi la Expoziţa Naţională unde într-o sală circulară spectatorul are senzaţia că se află mijlocul acţiunii sau la "Cité des Sciences" din Paris (Geoda).

(Bibliografie: Leonid Straşun, Cinematografia, Editura Tineretului, 1946;

::: Popescu Iuliu, Petculescu Alexandru, Introducere în tehnica cinematografică, Editura Didactică şi Pedagogică,1967)