Mănăstirea Hadâmbu este o mănăstire ortodoxă din România situată în satul Schitu Hadâmbului din comuna Mironeasa. Mănăstirea se află la o distanţă de 30 de kilometri faţă de municipiul Iaşi şi a fost ctitorită de boierul grec Iani Hadâmbu în anul 1659.

Scurt istoric

Din unele documente domneşti aflăm că, în anul 1659, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit boierului grec Iani Hadâmbu, fost chelar, un loc "în pădurea Iaşilor, la Dealul Mare", pentru a construi o biserică cu hramul "Naşterii Preacinstitei şi Născătoarei de Dumnezeu". De asemenea, boierul primise şi alte câteva proprietăţi de pământ, printre care şi proprietatea pe care este situată mănăstirea. Boierul Iani Hadâmbu a primit această proprietate cu scopul de a reînnoi o veche bisericuţă de lemn din secolul al XV-lea, având hramul "Sfântul Ierarh Nicolae".

Pisania care este scrisă în slavona veche, dăltuită în piatră şi situată deasupra uşii de la intrarea în biserică, glăsuieşte următoarele: Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a reînnoit şi făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbu în pădurea Iaşilor din Dealul Mare unde este hramul Precistei şi Născătoarei de Dumnezeu în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7169 (1659), septembrie 8.

Mănăstirea care s-a numit "Hadâmbu", după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica şi zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortăreţe, datorită acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii şi tătarii, prădând mănăstirile.

Mănăstirea este un monument reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea. Biserica mănăstirii, purtând hramul "Naşterea Maicii Domnului", este de proporţii reduse şi prezintă un plan mixt, ea caracterizându-se prin diferite amenajări defensive. Ea este consolidată din piatră brută şi are pereţii cu chenare gotice. Zidul de incintă are un plan rectangular, fiind prevăzut la colţuri cu turnuri circulare, specifice construcţiilor cu funcţii de apărare (cetăţi) din acea vreme.

De-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului şi vicisitudinilor istoriei. Aici au vieţuit mai multe generaţii de călugări greci până în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), când a fost dată legea secularizătii averilor mănăstireşti (1859-1860). În urma acestei legi, monahii greci au fost obligaţi să părăsească mănăstirea.

Complexul monahal a rămas în părăsire, fiind găsit într-o stare de degradare prîn anii '30 ai secolului al XX-lea de către marele istoric Nicolae Iorga. Acesta aflase aici un zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperişul de şindrilă spartă, loc tocmai bun pentru şcoală.

Abia în anul 1937 Mănăstirea Hadâmbu redevine vatră de spiritualitate monahală, aici stabilindu-se primii călugări români, păstoriţi de părintele Ieromonah Iov Mazilu (1891-1974). Aceştia au reparat acoperişul bisericii, au reparat bolta bisericii şi au consolidat o parte a zidurilor bisericii, cu cărămidă, ceea ce se vede şi în zilele noastre.

Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în anul 1960, în urma unui decret, sunt daţi afară din mănăstire. Când a vizitat aceste locuri în anul 1976 în vederea înscrierii schitului în monumentalul „Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească”, reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ a găsit aici un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porţii servind şi de clopotniţă, plus construcţii anexe aflate în ruină.

continuarea in pagina urmatoare ...