In 1936 lua fiinta la Bucuresti, in Parcul Herastrau, unul din primele muzee etnografice in aer liber din Romania si din lume: Muzeul Satului.

In anii `30, in Europa, existau doar doua muzee in aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) si Muzeul Bigdo din Lillehamer (Norvegia ). In tara noastra, la vremea respectiva, isi avea deschise portile, pentru public, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul "Hoia", de la Cluj, fondat in 1929 de catre profesorul Romulus Vuia.

In Romania, ideea crearii unui muzeu in aer liber se infiripa inca din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de Cultura, propune prezentarea, in cadrul Expozitiei Universale de la Paris, intr-un pavilion special amenajat, a unor monumente de Arhitectura populara. Ceva mai tarziu, savantul Alex Tzigara Samurcas avea sa preconizeze aducera in Muzeul Etnografic, de Arta Nationala, Arta Decorativa si Arta Industriala din Bucuresti, infiintat de el in 1906, a unor "gospodarii autentice si complete din toate regiunile mai insemnate locuite de Romani". Proiectul sau se va concretiza prin expunerea, in 1909, in acest muzeu, a casei "Ceauru", adevarata bijuterie arhitectonica in lemn, din zona Gorj. Toate aceste initiative au constituit premisele intemeierii celor dintai muzee etnografice in aer liber de la noi: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, si Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" din Bucuresti, cu caracter national.

Crearea Muzeului National al Satului "Dimitrie Gusti" este rodul unor cercetari intense si sustinute, teoretice si de teren, ca si a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti,intemeietor al Scolii Sociologice din Bucuresti. Ca sef al catedrei de socilogie din cadrul Universitatii Bucuresti, Gusti organizeaza intre 1925-1935, cu specialisti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folcloristi, geografi, statisticieni, medici ) si cu studentii sai, campanii de cercetari monografice, cu caracter interdisciplinar, intr-un numar relativ mare de sate (Fundu Moldovei - jud. Suceava, Nereju - jud. Vrancea, Dragus - jud.Brasov, Dragomiresti - jud. Maramures, Clopotiva - jud. Hunedoara, Runcu - jud. Gorj , Rusetu - jud. Buzau etc. ). La incheierea acestor campanii de teren se realizau expozitii, unele in chiar satele cercetate, altele in salile de seminarii ale Universitatii Bucuresti. Totodata, din initiativa profesorului Gusti si a colaboratorilor sai ,intre care H. H.Stahl, Mihai Pop, Traian Herseni, Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu, Gh.Focsa, au fost organizate, cu obiecte aduse din teren, doua mari expozitii de interioare taranesti: la sediul Fundatiei Regale "Principele Carol"(1934 ) si in cadrul Pavilionului Regal din Parcul Carol (1935), ca un preludiu al viitorului muzeu in aer liber din Bucuresti.

Pe baza acestor experiente, a unei munci asiduue de conceptie si a sprijinului moral si material al Fundatiei Regale "Principele Carol", din martie 1936, in numai doua luni, s-a putut cladi o opera muzeografica de exceptie: Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti". In acest scurt interval de timp, echipele de specialisti si studenti (aceiasi care participasera la campanile de teren), conduse de profesorii D. Gusti si H.H. Stahl, au achizitionat din satele cercetate constructii taranesti (case, anexe gospodaresti, biserici, instalatii tehnice) si obiecte de interior (mobilier, ceramica, tesaturi, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine.

In coformitate cu criteriul autenticitatii, al respectarii traditiilor locale de constructie, in vigoare si astazi, la remontarea constructiilor in muzeu au lucrat, sub supravegherea atenta a specialistilor, in primul rand a lui Henry H. Stahl si Victor Ion Popa, mesteri adusi din satele de provenienta a monumentelor .

Deschiderea oficiala a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, in prezenta regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o saptamana mai tarziu, 17 mai 1936. In discursul inaugural, profesorul D. Gusti sublinia ca Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" este un muzeu original, care nu a fost creat dupa modelul muzeelor in aer liber existente la acea vreme in Europa, acestea fiind, dupa opinia lui, "prea etnografice" si "in mare masura romantice". Noul muzeu trebuia "sa placa nu numai ochiului, ci si sa infatiseze lucruri adevarate", el fiind, in viziunea sa " un muzeu sociologic al satului romanesc de azi" , "un sat-muzeu", sinteza a tuturor satelor din intreaga Romanie. Totodata, dupa cum preciza Henry H. Stahl , muzeul urma sa-si exercite si functia de principal mijloc "... de actiune al pedagogiei sociale".

In etapa sa de inceput, respectiv intre 1936-1940, Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" dispunea de 6.5 ha de teren. Pe acest teren au fast amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodaresti, o biserica (din Dragomiresti, jud. Maramures), troite, instalatii tehnice, fantani si un scranciob. Dispunerea lor s-a facut dupa un plan elaborat de dramaturgul si scenograful V. I. Popa. Acest plan, care in buna masura este valabil si astazi, tinde sa reproduca harta Romaniei, prin gruparea monumentelor de Arhitectura si de tehnica populara dupa criteriul vecinatatii geografice a localitatilor de provenienta, in sectoare reprezentand marile provincii istorice ale tarii.

Concepand Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" ca un muzeu sociologic, Gusti si colaboratorii sai au considerat ca Misiunea acestuia era de a infatisa vizitatorilor realitatea, viata satului, asa cum era ea traita de taranul roman. De aceea, Gusti va aduce periodic, sa locuiasca, in casele din muzeu, familii de tarani din satele de origine a monumentelor, la inceput chiar pe fostii proprietari, ca in cazul casei de la Goicea Mica. Acesti "locuitori" au venit la Bucuresti cu tot ceea ce era necesar traiului, inclusiv cu pasari si animale. Gusti nu a prevazut insa urmarile acestei socializari: degradarea monumentelor si a obiectelor muzeale, prin utilizarea lor intensa, in conditiile in care, la vremea respectiva, nu existau tratamente corespunzatoare de conservare si restaurare a patrimoniului. Sub aceasta infatisare socializata, Muzeul Satului - sinteza a tot ceea ce era tipic pentru satul romanesc traditional - trebuia sa constituie ,,0 adevarata scoala de cunoastere si de iubire a satului si taranului nostru". Misiunea muzeului era de a servi cunoasterii realitatilor satului, cu alte cuvinte informarii si educarii publicului. La acea vreme, aceste functii se concretizau aproape in exclusivitate prin formele clasice ale limbajului muzeal (expozitii, conferinte etc.).

In. 1940, ca urmare a inglobarii Basarabiei si Bucovinei si a unei parti a Tinutului Hertei si Bucovinei in Uniunea Sovietica, municipalitatea Bucurestiului a hotarat ca in unele gospodarii din muzeu sa fie gazduite familii de refugiati bucovineni si basarabeni. Faptul ca, ulterior, nu au putut fi gasite alte solutii, a facut ca acestia sa ramana in muzeu pana in 1948. .In aceste conditii , muzeul afost pus in situatia de a nu-si mai putea continua activitatea, de a isi inchide portile. In plus, utilizarea improprie a monumentelor, prin locuirea lor, a dus la distrugerea unui numar insemnat de constructii. La capitolul pierderi trebuie mentionate si monumentele dezafectate in 1937 ( sase mori de vant din Basarabia, o casa de macedoneni, o locuinta din Caliacra, o moara plutitoare si o cherhana), ca urmare a deschiderii santierului pentru ridicarea Palatului Elisabeta .

Anul 1948, cand Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" isi redeschide portile pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focsa, fost student al profesorului D. Gusti si membru al echipelor de monografisti, marcheaza inceputul unei a doua etape in evolutia institutiei. Prima sarcina pe care Gheorghe Focsa si-a asumat-o, la inceputul directoratului sau a fost de a-i evacua pe locatarii care mai ramasesera in muzeu, pentru a preintampina procesul de degradare a patrimoniului. In acelasi timp, eforturile sale s-au indreptat si in directia dotarii muzeului cu o schema proprie de specialisti, inainte de razboi institutia avand ca angajat numai un administrator .

Dincolo de vicisitudinile proprii regimului comunist, prin care tara noastra a trecut si pe care muzeul le-a resimtit din plin, datorita capacitatii profesionale a directorului Gheorghe Focsa si a refuzului sau de a face concesii constrangerilor si presiunilor vechiului regim, Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" a reusit nu numai sa supravietuiasca, ci si sa inregistreze realizari importante.

Au fost fundamentate directiile de dezvoltare a muzeului, pe baza unor criterii multiple: istoric (reprezentarea habitatului traditional - si implicit a culturii populare - in dezvoltarea sa spatiala, intre secolele XVII-XX), social (astazi discutabil, datorita modului in care a fast abordat, preconizandu-se ca expozitia sa reflecte si situatia taranului exploatat), geografic (gruparea monumentelor pe provincii istorice), economic (tipologia gospodariei in functie de ocupatii si mestesuguri), artistic (prezenta esteticului ca valoare implicita sau explicita), al autencitatii si tipicitatii.

continuarea in pagina urmatoare ...