... continuare din pagina anterioara

Secolele XVI-XVII (mănăstiri şi biserici)

Mănăstirea Radu Vodă (Sfânta Troiţă) a fost ridicată pe vremea lui Alexandru II Mircea (1568-1577), dar a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Paşa, pentru a fi în secolul al XVII-lea reconstruită şi fortificată de către Radu Mihnea (1613-1620) şi Alexandru Coconul (1623-1627). Atât elementele tradiţionale (planul triconc, turla pe naos), cât şi pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt influenţate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeş. Decorul faţadelor este format din două registre de arcaturi din ciubuce, despărţite de un brâu median.

Din ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria marelui domnitor (1589-1591), s-a păstrat doar biserica de plan triconc tip Vodiţa II, care reprezintă prin pastoforiile supralărgite, cele două turle pe proscomidie şi pe diaconicon şi prin împodobirea faţadelor de cărămidă cu două registre de arcade oarbe o capodoperă a arhitecturii munteneşti. Construcţia a fost, împreună cu turnul-clopotniţă din secolele XVI-XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost distrusă.

Din secolul al XVI-lea datează şi biserica mănăstirii Mărcuţa (1586-1587), o ctitorie pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită şi împodobită cu picturi murale, iar din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte importante mărturii ale secolului al XVI-lea, Biserica Alba-Postăvari şi biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.
Biserica Domnească

În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a curţii. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), dar suferise în 1595 mari distrugeri.

Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Şerban Basarab (1654-1658), dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeş, folosind proporţii mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. Interiorul bisericii a căpătat în secolul al XIX-lea un caracter unitar, prin înlăturarea zidului care despărţea pronaosul de naos şi prin împodobirea cu un ansamblu de pictură murală în 1830. Deasupra uşii spre pronaos s-au păstrat imaginile ctitorilor din 1669. După mutarea mitropoliei de la Târgovişte la Bucureşti în 1668, ea a devenit Catedralã Mitropolitanã, şi în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrala Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reşedinţei mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcţii din 1698, aparţinând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu galerie şi treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723.

Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea mormântul lui Şerban Cantacuzino, biserica ei se distingea prin proporţiile armonioase şi printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Şerban Cantacuzino este şi Biserica Doamnei (1683), care conţine un ansamblu de pictură murală executat de zugravii Constantinos şi Ioan.

Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica Mănăstirii Antim (1713-1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanu. Perioada clasică a stilului este reprezentată aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un pridvor monumental purtat de coloane şi de un fronton semicircular care denotă influenţa barocului italian. Notabile sunt de asemenea porticele mănăstirii, cu coloane de piatră în torsadă, şi bucătăriile ei cu bolţi etajate pe trompe. Aripile de nord şi de est ale edificiului monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihail Cantacuzino şi Spitalul Colţea (1702), prima instituţie spitalicească din Ţara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoşoaia (1702) şi Biserica Colţea (1695-1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701-1702, ancadramentul cu decor dens al uşii spre pronaos precum şi canaturile din lemn ale acestei uşi. Picturile din paraclis aparţin lui Gheorghe Tătărescu. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcaşul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată şi era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradiţional româneşti. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica Kreţulescu (1722) şi Biserica Stavropoleos (1724-1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Aşa-numita Biserică a lui Bucur Ciobanul, Biserica Bolniţei Mănăstirii Radu Vodă, este, în pofida numelui care sugerează o ctitorie legendară, tot o construcţie graţioasă din secolul al XVIII-lea. Din vremea lui Constantin Brâncoveanu datează şi viitoarea Cale a Victoriei, stradă numită iniţial Podul Mogoşoaiei, deoarece făcea legătura între reşedinţa domnească de la poalele dealului Mitropoliei şi palatul de la Mogoşoaia.

Secolele XVIII-XIX (palate)

Secolele XVIII şi XIX constituie pentru arhitectura Bucureştiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziţie, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743), Olari (1758) continuă parţial formele tradiţionale ale epocii brâncoveneşti, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica-Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suţu din 1830, Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852-1858). Din punct de vedere urbanistic Bucureştiul a cunoscut sub domnitorii fanarioţi, deci până în 1821, şi o puternică influenţă orientală, evidentă mai ales în amenajarea pieţelor după modelul constantinopolitan, a aşa-numitelor maidane, şi în arhitectura caselor particulare şi a celebrelor hanuri. Reprezentativ pentru aceste influenţe este Hanul lui Manuc, construit în 1808 de către un negustor armean. Influenţa Parisului, a metropolei europene îndrăgite de români, şi a şcolii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârşirea Palatului Ştirbey de către arhitectul francez Michel Sanjouand, în 1835. Lui Sanjouand i se datorează şi planul paraclisului Palatului Ştirbey cu un pridvor susţinut de coloane dorice, precum şi primele încercări de a dirija evoluţia oraşului conform unui plan urbanistic. Caracterul neoclasicist al palatului Ştirbey este respectat şi de modificările efectuate în 1881, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează faţada împodobită de cariatide şi aripile laterale supraînălţate.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea planul oraşului căpătă treptat, şi datorită proiectelor urbanistice iniţiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituţiile din administraţie şi cultură, precum şi prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, parcul central al Bucureştiului, Cişmigiul, ia fiinţă la mijlocul secolului, după proiectele arhitectului peisagist german Wilhelm Meyer. Acesta va contribui şi la continuarea Şoselei Kisseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord încă din 1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus şi la demolarea unor biserici, mănăstiri şi hanuri medievale, precum şi la impunerea cu orice preţ a canonului francez în restaurare şi reconstrucţie. Clădirile "micului Paris" au schimbat aspectul vechiului oraş, din care s-au păstrat mai ales spaţiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroşi arhitecţi francezi, printre care nu s-a numărat nici unul de prim rang, au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului şi a eclectismului de şcoală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naţionale (corpul vechi) este o operă din 1883-85 a arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii şi Consemnaţiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă şi metal, care îi conferă transparenţă. Acelaşi Gottereau a proiectat şi clădirea Fundaţiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare. Ion Mincu a fost iniţial un promotor al şcolii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuţi la Paris. Palatul Curţii Supreme de Justiţie, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curţii de Apel Bucureşti şi a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt (1873 - 1884) în stil neogotic, şi Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu şi Albert Galleron, construit între 1885 şi 1888, a cărui perspectivă dinspre Calea Victoriei este dominată de o cupolă barocă şi de un monumental portic de ordin ionic. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, aşa cum a fost el cultivat în Franţa.

Secolul XX (muzee)

Acest stil a prevalat şi în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în Bucureşti, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poştelor, azi Muzeul Naţional de Istorie a României, construit în anul 1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu (1847-1902), are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica şi diverse elemente decorative datorate în parte renaşterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu (1859-1926). Clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti, ridicată între anii 1906 şi 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendinţe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaştere a tradiţiilor naţionale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Idealul unei şcoli de arhitectură neoromânească se face remarcat şi în opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de la Şosea” de pe Şoseaua Kisseleff, din 1892. Tradiţia arhitecturală moldovenească l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, de exemplu în Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, azi Muzeul Ţăranului Român, construit în etape între anii 1912 şi 1939. Stilul neoromânesc nu a putut însă depăşi canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu (1932-1937), azi Muzeul Naţional de Artă al României, o construcţie alcătuită dintr-un corp central şi două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, şi de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu (1922 şi 1935/36). În anii '30 îşi fac apariţia primele modernisme ale secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe Calea Victoriei un mic Zgârie-nori de tip american.

În anii '50 ai secolului al XX-lea au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera Română (1953). Opera, deşi după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârşitul secolului al XIX-lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafaţa oraşului s-a mărit în mod semnificativ prin construcţia de noi cartiere de locuinţe, care aveau parţial caracterul de oraş-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Jiul-Pajura, Berenci, Calea Griviţei. În primii ani ai lui Ceauşescu arhitectura s-a putut elibera în mare măsură de canonul stalinist. Între 1968 şi 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai înaltă construcţie-turn din România, şi tot în 1970 a fost terminată noua clădire a Teatrului Naţional Bucureşti, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui Ceauşescu, prin faţade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceauşescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidenţial şi a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu preţul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova şi Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafaţă de 350 000 m², au început în anul 1984. Construcţiei i se impută lipsa de unitate stilistică şi proporţiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.